Se
scurge din noi viaţa ca nisipul,
Dintr-o
clepsidră ce-a fost răsturnată.
Când
nu avem de partea noastră timpul,
De
ce uitam că vom muri odată?
Ne
deşteptăm în zori de zi şi-n grabă,
De
tot ce-i efemer ne îngrijim,
Iar
la apus ne îndreptăm spre casă
Şi-a doua zi, din nou la drum pornim.
Câţi
ne mai îndreptăm spre El privirea
Şi
înălţăm curate mâini spre Cer?
Câţi
ne mai amintim că fericirea
E
să-L cunoaştem tot mai mult pe El?
De
ce-I păstrăm lui Dumnezeu doar partea
Ce
mai rămâne în final de zi,
Dar
ne dorim cu El eternitatea
Şi
ne numim ai Cerului copii?
Câţi
Îi mai mulţumim de bunătate?
De
har? De mila Sa şi de iertare?
De
oameni dragi, de zâmbet, sănătate,
De
Mâna Sa ce-aduce alinare?
De
vântul ce se plimbă ‘ncetişor,
De
stelele ce luminează-n noapte,
De
pomii verzi, de apa din izvor,
De
ce-am uitat să-I mulţumim de toate?
Destul
cu închinarile de formă
Din
inimi ce nu ard pentru Hristos
Şi
braţe care egoist adună
Doar
pentru lume, fără de folos!
Unde
sunt ochii plânşi în rugăciune?
Unde-i
credinţa? Jertfa? Unde-i postul?
Cât
soarele vieţii nu apune,
Să
ne trezim! A fost, oricum, destul!
