Nu
ne este de ajuns ,,îndeajunsul”
Şi
nu ne mai săturam de ,,destul”.
Neobosiţi,
străbatem pământul
Şi
zdrobim în bucăţi legământul.
Când
sunt atâtea lacrimi amare
Ce
încă aşteaptă să fie şterse,
De
ce am uitat de chemare?
De
ce nu mai ştim să ne pese?
Nu
sunt puţini acei care suspină
Şi
cad zdrobiţi de-atâta încercare.
Suntem
făcuţi să fim aici lumină.
De
ce uităm s-aducem alinare?
Când
ne-am obişnuit atât de tare
Cu
lipsa de durere şi necaz
Şi
am uitat că sunt şi oameni care
Adorm
cu lacrimi calde pe obraz?
Adorm
cu inimi frânte şi aşteaptă
O vorba bună. O încurajare...
Măcar
un glas din lumea asta toată,
Măcar
un glas să spună de Salvare!
Ni
se va cere-odată socoteala.
Atât
de aspru judecaţi vom fi,
Dacă numai o foaie şi cerneala
Ne
mai dau nume de cereşti copii.
Te
rog Isus, cât încă se mai poate,
Învaţă-ne
ce-nseamnă să iubim!
Învaţă-ne
iertarea, bunătatea...
Învaţă-ne, Isus, să ne jertfim!
~Amin~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu