Destul !

Se scurge din noi viaţa ca nisipul,

Dintr-o clepsidră ce-a fost răsturnată.

Când nu avem de partea noastră timpul,

De ce uitam că vom muri odată?

Ne deşteptăm în zori de zi şi-n grabă,

De tot ce-i efemer ne îngrijim,

Iar la apus ne îndreptăm spre casă

Şi-a doua zi, din nou la drum pornim.

Câţi ne mai îndreptăm spre El privirea

Şi înălţăm curate mâini spre Cer?

Câţi ne mai amintim că fericirea

E să-L cunoaştem tot mai mult pe El?

De ce-I păstrăm lui Dumnezeu doar partea

Ce mai rămâne în final de zi,

Dar ne dorim cu El eternitatea

Şi ne numim ai Cerului copii?

Câţi Îi mai mulţumim de bunătate?

De har? De mila Sa şi de iertare?

De oameni dragi, de zâmbet, sănătate,

De Mâna Sa ce-aduce alinare?

De vântul ce se plimbă ‘ncetişor,

De stelele ce luminează-n noapte,

De pomii verzi, de apa din izvor,

De ce-am uitat să-I mulţumim de toate?

Destul cu închinarile de formă

Din inimi ce nu ard pentru Hristos

Şi braţe care egoist adună

Doar pentru lume, fără de folos!

Unde sunt ochii plânşi în rugăciune?

Unde-i credinţa? Jertfa? Unde-i postul?

Cât soarele vieţii nu apune,

Să ne trezim! A fost, oricum, destul!

 ~Amin~